Rachitele - catarat pe gheata si schi de tura

Multa vreme a trecut decand n-am mai binevoit sa va scriu. Ei bine iacata ca acum incerc sa ma pun pe treaba. Planificata demult in planul de activitate al CAR universitar Cluj, tura la rachitele se vroia a fi tura de initiere in catarat pe gheata, dar cum microbul schiului de tura ne-a acaparat pe toti a ajuns sa fie o zi de schi de tura si o zi de catarat pe gheata sub indrumarea Cristinei, cea mai experimentata in acest domeniu.
Asadar se hotaraste sa plecam de vineri o parte, urmand ca de sambata sa se completeze plutonul pana la 24 de membrii CAR.
Vineri, 20 februarie 2009
Pe la 3 dupa masa ma intalnesc cu domnul Dinu si gonim, cu soarele in fata, spre rachitele. Speram sa avem vreme buna...
Ajungem pe la 5 la cabana profesorului unde urmau sa fie cazati o parte din ai nostrii si o parte din concurentii la Cupa Zoli Busaszi la schi de tura. Dupa catva timp apare si Cristina cu Alin, ei se instaleaza in cabana, iar noi ne pregatim cortul.

Odata cu lasarea serii mai apar alti colegi de club, care cu cortul care in cabana, si uite asa ne adunam in jurul lampii cu gaz sa ascultam povestiile de munte, de fiecare data la fel de frumoase, ale domnului Dinu.
Sambata, 21 februarie 2009
Ne trezim destul de devreme pentru ca colegii de club incep sa curga rauri rauri si concurentii la cupa incep pregatirile febrile. Punem focile pe schiuri, improvizam tot felul de chingi si scotch-uri ca sa nu ne joace vreo festa, Catalina (numita mai jos "Mamaie"), Andi, Mircea, Laci, Claudiu, Dragos se pregatesc de concurs, vedem concurentii incalzindu-se pe drumul inspre cascada si parca tot muntele sarbatoreste schiul de tura.

In sfarsit ne punem si noi pe schiuri si iata-ne in drum spre cascasa Valul Miresei.


Cristina pregateste mansa pe gheata pentru cei care vor sa se initieze, iar cei mai experimentati si apuca de batut cuie.
Pentru prima data pe schiuri de tura, ma scufund intr-un amalgam de sentimente noi si ma chinui sa fac "schiele" sa alunece. Colegii care s-au mai dat imi impartasesc din putinul lor: "Incearca sa nu mai ridici schiul!", domnul Dinu: "Mara esti pe schiuri de tura, nu mai ridica piciorul! Impinge varful! Fa pasi mari!". Ma prind destul de repede de cum sta treaba si incepe sa-mi placa...toate pledoariile pentru schiul de tura ale domnului Dinu si a lui Mihai incep sa devina foarte bine argumentate.
Uite-asa ajungem repede la cascada si facem o scurta pauza sa ii lasam pe concurenti sa treaca.


Ma uit cu jind la concurenti si la ce viteza prind alunecand in sus si imi propun ca atunci cand o sa ma fac mare sa fac si eu la fel. Oricum cred ca pana la urma toata filosofia sta in colanti: am observat eu la toate cupele fie ele de catarat pe gheata fie pe schiuri de tura, cei mai buni poarta intotdeauna colanti. Tre sa-mi cumpar si eu! :))


Dupa ce trece convoiul ne pornim si noi din nou la drum. Ii un pic greu, dar incerc sa ma tin de pluton. Dupa cativa kilometri parasim drumul indreptandu-ne spre Pietrele Albe.

Panta devine mai abrupta si descoper inaltatoarele. Incepem s-o dam la deal prin zapada pulver si printre braduti si asta incep sa o simt ca adevarat schi de tura.
Cum imi promisese Cristina, claparii nu se dezmint si parca imi macina incet incet tibia. Ma opresc un pic incercand sa imbunatatesc situatia,dar fara speranta. Si uite asa mai urcam un pic mai ramanem gura-casca la coborarile spectaculoase ale concurentilor. Peste tot numai oameni pe schiuri, fie in concurs fie in afara lui, peste tot toata lumea aluneca voioasa in jos sau in sus. Facem o pauza la stana unde inoptase domnul Dinu cu o saptamana inainte si povestile incep sa curga din nou la un capac de termos cu ceai.

Incepem sa urcam din nou spre Pietrele Albe, dar nu ajungem decat sa le vedem prin ceata un pic mai de aproape. De aici urmeaza coborarea! No omu sa te ti!
Dam jos focile, domnul Dinu ne explica cam cum ar trebui sa facem si da-ti la vale! Hmmmm! Pai zapada pulver pana la genunchi avem, braduleti de slalom avem, sa inceapa distractia zic!
Care mai de care incercam cate un viraj, mai ne iasa, mai nu prea, dar important e sa nu aram chiar toata partia. Domnul Dinu ne face demonstratii de balet pe schiuri, Petronela, fiind pt prima data in viata pe schiuri, ne demonstreaza inca o data ca totul e sa vrei...:)
Si dupa peripetiile printre hopuri si braduleti iata-ne ajunsi din nou la drumul forestier. Care nu pare sa coboare cu toate ca la dus ne paruse ca chiar urca...asta e! ale vietii valuri.

Ajungem inapoi la cascada unde sotii Constantinescu sunt sus pe gheata la fel ca si cativa membrii ai clubului Alternative din Timisoara.

Noi pe schiuri ne indreptam spre cabana pentru ca curand o sa se lase seara.
Dar in drum spre cabana ma lovesc de Cristina, Mihnea, Sergiu si Stefan care pusesera o mansa la dru tooling si imi incerc si eu norocul. Interesanta treaba! ca sa rezum experienta: ti se face mila de colatari cum i-ai pus pe stanca, cand crezi ca ai prins cea mai buna priza de piolet si esti gata sa muti picioarele, iti zboara pioletul in cap. Dar promit sa imi perfectinez tehnica! :))
In jur de ora 9 ne strangem cu totii la cabana. Curtea cabanei se umpluse intre timp de corturi si aproape jumatate de sectie CAR era acolo. Inventariem numarul membrilor si ajungem recordul de anul trecut din Rodnei: 24!
Bineinteles sa ca din nou incep sa curga povestile din turele trecute, planuri de ture viitoare, intamplari hazlii si glume la lumina....

Dar pentru ca urmeaza o noua zi de activitate intensa ne retragem la caldurica cortului drag visand ca alunecam...
Duminica, 22 februarie 2009
Domnul Dinu ne da trezirea cu un banc ardelenesc si din corturi incep sa se iveasca capete vesele si adormite. Pregatirile de data asta sunt mult mai rapide si iata ca trupa de schi de tura e deja pe drum. Noi cei care ramanem la gheata ne miscam mai incet, strangem echipamentul si ne indreptam spre cascada.
Cand ajung acolo Mihnea deja era cap de coarda pe la jumatatea cascadei si cam in jumatate de ora avem mansa sa ne dam.

Si tot incercam si tot ne luptam cu gheata...dar chiar ne place vad ca...:) Mai dam cu genunchii,mai rmanem intr-un piolet (adica eu), dar ne place tare mult.

Si uite asa tot dam ture pe peretele de gheata si nici nu stim cand se face ora 3 si trebuie sa ne intoarcem in base camp. schiorii nostri trec deja repede la vale si ne gandim si noi ca e cam timpul sa ne strangem jucarile si sa plecam spre casa.
Asadar pe la 3 jumatate eram deja cu bagajele in masina gata sa lasam muntele in spate, dar totusi indreptandu-ne spre alt munte...weekendul viitor.
Drumul de asfalt trece pe nesimtite pe povestile cu munti ale domnului Dinu si iata-ne din nou intre betoane, dar visand la urmatoarele ture :)