Apus de soare

Remember Retezat

Joi,12 februarie 2009, ora 15, parcarea din Piata Cipariu, eu asteptandu-l pe domnul Dinu. Ninge cu fulgi mari si umezi si vremea nu se prevede deloc prietenoasa. Indesam rucsacii in porbagaj si in sicriu, mai culegem cativa muntzomani si iata-ne incercand sa razbatem pe feleac. Zapada acde tot mai grea si feleacul pare insurmontabil, dupa o jumatate de ora de incercari zadarnice se ia hotararea sa facem cale intoarsa...mie sincera sa fiu nici nu-mi trece prin cap dar ma supun si la nici 2 ore de cand am plecat de acasa iata-ma inapoi. Dar refuz sa ma dau batuta si rezolv sa plec dis de dimineata din alba cu alti 3 car-isti.
Noaptea parca nu mai vrea sa treaca si nu ma mai tine locul acasa...asa ca pe la 1 jumatate noaptea ma intalnesc cu Anca sa facem un om de zapada in parc si sa ne bucuram de zapada. Dupa o lunga plimbare prin Cluj vine si momentul in care trebuie sa ma indrept spre gara.
Vineri,13 februarie 2009, ora 8, colegii ma culeg din gara din Alba Iulia si iata-ne gonind spre Nucsoara. Zapada creste considerabil pe masura ce ne apropriem de munte si dupa ce parcam in Nucsoara ne inarmam cu multa rabdare pentru a parcurge cei 7 km de drum forestier pana in Carnic. Facem o scurta pauza la Carnic si continuam printre nameti care parca vor sa ne ascunda. Cararea se intinde lin in fata noastra si brazii incarcati de zapada incadreaza drumul, iar ceata nu ne lasa sa zarim crestele "Mariei Sale Muntele". Incet incet se lasa seara si noi parca tot mai greu urcam poteca. Intr-un final incepem sa simtim caldura cabanei si cand deschidem usa ni se umplu sufletele de bucurie: prieteni dragi, Lali Bacsi, caldurica si ceai si multa buna voie. Povestile incep sa curga si glumele ne tin pana tarziu in jurul mesei.
Sambata,14 februarie 2009, dis de dimineata iesim afara si ne bucuram ca suntem deasupra tuturor si ca marea de nori ascunde toate betoanele oraselor si aici sus ramanem numai noi fara nici o grija. Pe asa o vreme frumoasa nu ne ramane decat sa mergem in creasta.

Cararea serpuieste lin printre brazi si apoi printre jnepeni si pana la Bordul Tomii de bucuram de urmele facute de ceilalti cu o zi inainte. Ajunsi la Bordul Tomii facem o regrupare si hotaram sa incercam o iesire in creasta prin stanga varfului Custura Bucurei.


Soarele straluceste, zapada e neatinsa, cerul de un albastru infinit si parca zburam...nici zapada pulvar in care ne afundam pana la genunchi nu ne poate tine in loc.

Ajunsi sub creasta ne oprim sa ne echipam cu coltari si piolet pentru ca ne asteapta un urcus foarte abrupt. Cei din fata au batut deja treptele in zapada adanca si noua nu ne mai ramane decat sa-i urmam.

Dupa un urcus cu adevarat anevoios ajungem pe varful Custura Bucurei si privelistea ce ni se asterne in fata ne face sufletul sa zboare. Ne bucuram ca suntem impreuna aici the good it's here to stay. Facem cateva poze sa imortalizam momentul, ne imbratisam comform traditie Gippfel Kuss si parca am vrea sa ramane acolo.



Dar vantul taios ne aduce aminte ca trebuie sa ne intoarcem. Cei pe schiuri parca zboara prin zapada, iar noi mai catinel catinel ne bucuram de atata alb si sarim jucausi prin zapada. Dupa cateva ore de innotat prin zapada ajungem la cabana. Eu si Ana nu ne putem abtine si mai tragem o baita in zapada.


Seara se lasa din nou, parca de data asta si mai rece si noi ne adunam din nou in jurul canilor cu ceai fierbinte si a povestilor hazli care nu mai contenesc pana tarziu in noapte. Planuim sa mergem duminica de dimineata pana la o mica cascada inghetata sa ne cocotam un pic pe gheata, dar cum planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ, ne trezim dimineata in ceata sub o ninsoare care parca o sa dureze pentru totdeauna. Ne mai lalaim un pic prin cabana ca s-asa gandul de apleca acasa nu ne e prea simpatic. Ne urnim cu greu la vale si ne oprim la ciorba minunata din Carnic. Dupa un asa ospat parca ne e cam greu sa ne gandim la cei 7 km ce ii mai avem de parcurs.
Mai in gluma ,mai in serios ne pornim la vale. Si intr-o ora suntem langa masinile ce o sa ne duca din nou acasa...:(...de data asta chiar nu ne bucuram sa le vedem.
Ne imbarcam si tinem drumul de asfalt pan' la Cluj. Si dupa principiul totul e bine cand se termina asa....

ne vedem iara intre betoane si iluminat public si ne gandim cum sa o zbughim din nou la munte.

Rachitele - catarat pe gheata si schi de tura

Multa vreme a trecut decand n-am mai binevoit sa va scriu. Ei bine iacata ca acum incerc sa ma pun pe treaba. Planificata demult in planul de activitate al CAR universitar Cluj, tura la rachitele se vroia a fi tura de initiere in catarat pe gheata, dar cum microbul schiului de tura ne-a acaparat pe toti a ajuns sa fie o zi de schi de tura si o zi de catarat pe gheata sub indrumarea Cristinei, cea mai experimentata in acest domeniu.
Asadar se hotaraste sa plecam de vineri o parte, urmand ca de sambata sa se completeze plutonul pana la 24 de membrii CAR.
Vineri, 20 februarie 2009
Pe la 3 dupa masa ma intalnesc cu domnul Dinu si gonim, cu soarele in fata, spre rachitele. Speram sa avem vreme buna...
Ajungem pe la 5 la cabana profesorului unde urmau sa fie cazati o parte din ai nostrii si o parte din concurentii la Cupa Zoli Busaszi la schi de tura. Dupa catva timp apare si Cristina cu Alin, ei se instaleaza in cabana, iar noi ne pregatim cortul.

Odata cu lasarea serii mai apar alti colegi de club, care cu cortul care in cabana, si uite asa ne adunam in jurul lampii cu gaz sa ascultam povestiile de munte, de fiecare data la fel de frumoase, ale domnului Dinu.
Sambata, 21 februarie 2009
Ne trezim destul de devreme pentru ca colegii de club incep sa curga rauri rauri si concurentii la cupa incep pregatirile febrile. Punem focile pe schiuri, improvizam tot felul de chingi si scotch-uri ca sa nu ne joace vreo festa, Catalina (numita mai jos "Mamaie"), Andi, Mircea, Laci, Claudiu, Dragos se pregatesc de concurs, vedem concurentii incalzindu-se pe drumul inspre cascada si parca tot muntele sarbatoreste schiul de tura.

In sfarsit ne punem si noi pe schiuri si iata-ne in drum spre cascasa Valul Miresei.


Cristina pregateste mansa pe gheata pentru cei care vor sa se initieze, iar cei mai experimentati si apuca de batut cuie.
Pentru prima data pe schiuri de tura, ma scufund intr-un amalgam de sentimente noi si ma chinui sa fac "schiele" sa alunece. Colegii care s-au mai dat imi impartasesc din putinul lor: "Incearca sa nu mai ridici schiul!", domnul Dinu: "Mara esti pe schiuri de tura, nu mai ridica piciorul! Impinge varful! Fa pasi mari!". Ma prind destul de repede de cum sta treaba si incepe sa-mi placa...toate pledoariile pentru schiul de tura ale domnului Dinu si a lui Mihai incep sa devina foarte bine argumentate.
Uite-asa ajungem repede la cascada si facem o scurta pauza sa ii lasam pe concurenti sa treaca.


Ma uit cu jind la concurenti si la ce viteza prind alunecand in sus si imi propun ca atunci cand o sa ma fac mare sa fac si eu la fel. Oricum cred ca pana la urma toata filosofia sta in colanti: am observat eu la toate cupele fie ele de catarat pe gheata fie pe schiuri de tura, cei mai buni poarta intotdeauna colanti. Tre sa-mi cumpar si eu! :))


Dupa ce trece convoiul ne pornim si noi din nou la drum. Ii un pic greu, dar incerc sa ma tin de pluton. Dupa cativa kilometri parasim drumul indreptandu-ne spre Pietrele Albe.

Panta devine mai abrupta si descoper inaltatoarele. Incepem s-o dam la deal prin zapada pulver si printre braduti si asta incep sa o simt ca adevarat schi de tura.
Cum imi promisese Cristina, claparii nu se dezmint si parca imi macina incet incet tibia. Ma opresc un pic incercand sa imbunatatesc situatia,dar fara speranta. Si uite asa mai urcam un pic mai ramanem gura-casca la coborarile spectaculoase ale concurentilor. Peste tot numai oameni pe schiuri, fie in concurs fie in afara lui, peste tot toata lumea aluneca voioasa in jos sau in sus. Facem o pauza la stana unde inoptase domnul Dinu cu o saptamana inainte si povestile incep sa curga din nou la un capac de termos cu ceai.

Incepem sa urcam din nou spre Pietrele Albe, dar nu ajungem decat sa le vedem prin ceata un pic mai de aproape. De aici urmeaza coborarea! No omu sa te ti!
Dam jos focile, domnul Dinu ne explica cam cum ar trebui sa facem si da-ti la vale! Hmmmm! Pai zapada pulver pana la genunchi avem, braduleti de slalom avem, sa inceapa distractia zic!
Care mai de care incercam cate un viraj, mai ne iasa, mai nu prea, dar important e sa nu aram chiar toata partia. Domnul Dinu ne face demonstratii de balet pe schiuri, Petronela, fiind pt prima data in viata pe schiuri, ne demonstreaza inca o data ca totul e sa vrei...:)
Si dupa peripetiile printre hopuri si braduleti iata-ne ajunsi din nou la drumul forestier. Care nu pare sa coboare cu toate ca la dus ne paruse ca chiar urca...asta e! ale vietii valuri.

Ajungem inapoi la cascada unde sotii Constantinescu sunt sus pe gheata la fel ca si cativa membrii ai clubului Alternative din Timisoara.

Noi pe schiuri ne indreptam spre cabana pentru ca curand o sa se lase seara.
Dar in drum spre cabana ma lovesc de Cristina, Mihnea, Sergiu si Stefan care pusesera o mansa la dru tooling si imi incerc si eu norocul. Interesanta treaba! ca sa rezum experienta: ti se face mila de colatari cum i-ai pus pe stanca, cand crezi ca ai prins cea mai buna priza de piolet si esti gata sa muti picioarele, iti zboara pioletul in cap. Dar promit sa imi perfectinez tehnica! :))
In jur de ora 9 ne strangem cu totii la cabana. Curtea cabanei se umpluse intre timp de corturi si aproape jumatate de sectie CAR era acolo. Inventariem numarul membrilor si ajungem recordul de anul trecut din Rodnei: 24!
Bineinteles sa ca din nou incep sa curga povestile din turele trecute, planuri de ture viitoare, intamplari hazlii si glume la lumina....

Dar pentru ca urmeaza o noua zi de activitate intensa ne retragem la caldurica cortului drag visand ca alunecam...
Duminica, 22 februarie 2009
Domnul Dinu ne da trezirea cu un banc ardelenesc si din corturi incep sa se iveasca capete vesele si adormite. Pregatirile de data asta sunt mult mai rapide si iata ca trupa de schi de tura e deja pe drum. Noi cei care ramanem la gheata ne miscam mai incet, strangem echipamentul si ne indreptam spre cascada.
Cand ajung acolo Mihnea deja era cap de coarda pe la jumatatea cascadei si cam in jumatate de ora avem mansa sa ne dam.

Si tot incercam si tot ne luptam cu gheata...dar chiar ne place vad ca...:) Mai dam cu genunchii,mai rmanem intr-un piolet (adica eu), dar ne place tare mult.

Si uite asa tot dam ture pe peretele de gheata si nici nu stim cand se face ora 3 si trebuie sa ne intoarcem in base camp. schiorii nostri trec deja repede la vale si ne gandim si noi ca e cam timpul sa ne strangem jucarile si sa plecam spre casa.
Asadar pe la 3 jumatate eram deja cu bagajele in masina gata sa lasam muntele in spate, dar totusi indreptandu-ne spre alt munte...weekendul viitor.
Drumul de asfalt trece pe nesimtite pe povestile cu munti ale domnului Dinu si iata-ne din nou intre betoane, dar visand la urmatoarele ture :)